Fidel misiunii sale legale de a da publicităţii documente care reflectă activitatea structurilor represive ale statului comunist, C.N.S.A.S. anunţă lansarea unui nou proiect de publicare din oficiu a unor documente relevante pentru istoria recentă. Instituţia a demarat digitalizarea şi publicarea integrală pe site-ul instituţiei a dosarelor care cuprind deciziile şi propunerile de internare în unităţi şi colonii de muncă în anii 1950-1960.
Reamintim, C.N.S.A.S. a lansat proiecte similare pentru a publica pe site-ul propriu Acte normative referitoare la funcţionarea Ministerului de Interne (1948-1989), informaţii despre colaboratori şi ofiţeri de Securitate, periodicele „Studii şi documente” şi „Securitatea”, materiale didactice, alte resurse privind regimul comunist.
Cadrul legislativ
Unităţile şi coloniile de muncă au fost un important instrument represiv utilizat de autorităţile comuniste împotriva opozanţilor politici şi a tuturor celor care erau consideraţi „duşmani ai regimului”. Unităţile de muncă au fost înfiinţate prin Decretul nr. 6/1950, fiind menite să contribuie la „reeducarea elementelor duşmănoase Republicii Populare Române”. Decretul lăsa loc la abuzuri prin definiţia vagă dată categoriilor de persoane ce urmau a fi internate în unităţi de muncă: erau vizaţi toţi cei care ameninţau sau defăimau construcţia socialismului prin fapte care nu puteau fi considerate infracţiuni. Dar abuzivă era mai ales procedura de internare: nu era nevoie de un verdict al justiţiei, decizia fiind luată de Ministerul de Interne, pe baza unei anchete a Securităţii sau Miliţiei. Durata detenţiei era de 6 luni până la 2 ani, cu posibilitate de extindere până la 5 ani. Intervalul scurs de la momentul arestării până la terminarea anchetei (care putea să varieze de la o lună la câţiva ani) nu era socotit în decizia de internare administrativă.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952, unităţile de muncă erau transformate în colonii de muncă (în acelaşi decret erau reglementate şi batalioanele de muncă şi domiciliul obligatoriu). Comisia desemnată de ministrul Afacerilor Interne Alexandru Drăghici (prin Decizia nr. 744/1952) să facă internările în colonii era compusă din adjunctul ministrului, Gheorghe Pintilie, ofiţerii de Securitate Alexandru Nicolschi, Aurel Corin, Francisc Butica, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn şi ofiţerul de Miliţie Iosif Erdei.
Categoriile de persoane vizate pentru a fi trimise în colonii de muncă au fost detaliate în Ordinul nr. 100/1950 şi completate prin HCM nr. 1554/1952. Astfel, în primă instanţă erau avuţi în vedere cei care răspândeau zvonuri false sau informaţii auzite la radiouri occidentale, cei care defăimau România sau Uniunea Sovietică, partidul sau conducătorii, cei care aveau contact cu reprezentanţii unor ţări considerate ostile, instigatorii la manifestări rasiale şi şovine, la nesupunere şi neexecutarea măsurilor privind comunizarea agriculturii, prozeliţii religioşi ostili regimului etc. Prin HCM nr. 1554/1952, au fost adăugate 10 noi categorii: cadrele fostelor formaţiuni democratice şi fasciste, responsabilii din toate serviciile de informaţii care au activat în perioada interbelică şi în timpul războiului, cei care au încercat să fugă din ţară după 1945 şi rudele celor care au fugit, chiaburi care se împotriveau măsurilor luate de autorităţi, condamnaţii pentru sabotaj şi speculă după 1945, cei care ieşeau din închisoare fără a fi fost consideraţi reeducaţi etc.
Oficial, coloniile de muncă au fost desfiinţate prin HCM nr. 337/1954 (completată în 1957 şi 1960), fiind menţinut doar regimul de domiciliu obligatoriu în cazul celor care „nu s-au reeducat”. Noul val de teroare de după revoluţia din Ungaria a dus la reintroducerea muncii forţate în „locuri de muncă anume destinate” (prin Decretul nr. 89/1958 al Marii Adunări Naţionale). HCM nr. 282/1958 preciza că măsura se aplica în cazul unor categorii de foşti legionari şi al celor care primejduiau ordinea de stat. În fapt, reţinerile s-au făcut ca şi înainte, pentru orice tip de acţiune sau declaraţie care era considerată ostilă regimului. Pedeapsa era între 2 şi 6 ani, internarea fiind decisă de o comisie compusă din doi adjuncţi ai ministrului Afacerilor Interne şi un adjunct al Procurorului General.
Bilanţul victimelor
Conform statisticilor ţinute de Securitate identificate de C.N.S.A.S., în perioada 1950-1966 au fost internate în unităţi şi colonii de muncă, din motive politice, peste 29.000 de persoane. În intervalul 1950-1954, au fost trimise în unităţi şi colonii de muncă 22.077 persoane, astfel: 5.154 în 1950, 2.519 în 1951, 11.913 în 1952 şi 2.491 în 1953-1954. Cea mai mare parte a acestora erau ţărani (4.865), muncitori (4.624), funcţionari (3.423) şi avocaţi (1.968). La aceştia, se adăugau deţinuţi recidivişti de drept comun, înregistraţi separat în evidenţele Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.). Eliberarea s-a făcut la cerere, mai rar, sau la termen, dar cei mai mulţi au fost eliberaţi prin HCM nr. 337/1954. În perioada 1958-1963 au mai fost internate 3.658 persoane (3.663 după o altă statistică). Dintre acestea, 1.899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 profesori şi învăţători, 241 funcţionari etc. În perioada 1949-1964, conform statisticilor Securităţii, au fost dislocate şi s-a stabilit domiciliu obligatoriu unui număr de circa 60.000 de persoane.
Trebuie ţinut cont de faptul că statisticile Securităţii au fost întocmite în mare parte în a doua parte a anilor 1960, pe baza unor rapoarte oficiale incomplete. Prin urmare, nu se ştie deocamdată cu precizie numărul persoanelor internate în unităţi şi colonii de muncă, la fel cum nu este cunoscut cu exactitate numărul deţinuţilor politici din închisorile comuniste. Documentele puse la dispoziţie acum de C.N.S.A.S. îi pot ajuta pe istorici să îşi facă o imagine mai precisă. Deciziile de internare în colonii de muncă evidenţiază dimensiunea totalitară a regimului comunist, oamenii fiind lipsiţi de libertate, în multe cazuri, doar pentru delict de opinie. Internarea se făcea în urma unor anchete sumare ale M.A.I., uneori fără forme legale. Mii de fişe de evidenţă pentru persoanele internate administrativ au fost distruse din ordinele Securităţii încă din anii ’50. În numeroase situaţii, tabelele publicate acum de C.N.S.A.S. constituie singura urmă documentară care stă dovadă pentru internarea unor persoane în colonii de muncă.
Caracterul abuziv al internărilor administrative
Internarea în coloniile de muncă a fost considerată abuzivă chiar de către autorităţile comuniste, la sfârşitul anilor 1960, atunci când activitatea aparatului de represiune a fost investigată la cererea PCR (Hotărârea Plenarei PCR din iunie 1967). Rapoartele din acea perioadă observau că măsura internării în unităţi şi colonii de muncă era neconstituţională şi nu respecta norme de drept elementare. Conform aceloraşi rapoarte, actele normative care reglementau utilizarea muncii forţate nu erau publice, unele nu aveau număr şi dată de emitere, nu prevedeau căi de atac şi erau formulate în termeni vagi care lăsau loc la abuzuri. Pe baza lor, au fost realizate reţineri categoriale, ale unor loturi întregi de persoane care au făcut parte, înainte de instalarea comunismului, din partide politice şi diferite instituţii. De asemenea, au fost reţinuţi mii de ţărani care se opuneau colectivizării, deşi legal intrarea în colectiv trebuia să fie voluntară. Ancheta din 1967-1968 a scos în evidenţă „uşurinţa gravă cu care se decidea, într-o singură zi, soarta a sute de oameni prin decizii discreţionare, nesupuse niciunui control”. Iată ce spune un raport din această perioadă: „În privinţa legalităţii internării în unităţi de muncă, în perioada 1950-1954, a celor 22.077 persoane, s-a constatat că pentru marea masă a acestora măsura nu a fost justificată. Această concluzie rezultă din faptul că până în 1954, când s-au desfiinţat unităţile de muncă, 20.477 persoane au fost puse în libertate, iar pentru 1.600 persoane s-au emis mandate de arestare, în vederea efectuării anchetei penale; dintre acestea numai 509 persoane au fost trimise în justiţie, pentru restul cauza fiind clasată. Nejustificată apare şi măsura de internare în unităţi de muncă a majorităţii celor 3.663 persoane în perioada 1958-1963, deoarece dintre acestea 777 au fost internate după executarea unor condamnări, când de fapt trebuiau să fie puse în libertate, întrucât nu comiseseră alte infracţiuni. O mare parte din restul persoanelor a fost arestată şi internată ca urmare a funcţiilor deţinute în fostele partide burgheze şi pentru manifestarea unor nemulţumiri în legătură cu cooperativizarea agriculturii.”
Ancheta mai observa că în aproape toate penitenciarele şi coloniile de muncă se găseau persoane deţinute fără forme legale, numai pe bază de adrese şi tabele nominale – adică documentele publicate acum de C.N.S.A.S..
Interviurile de istorie orală şi memoriile publicate după 1989 confirmă caracterul abuziv al internărilor administrative şi regimul de detenţie infernal din coloniile de muncă.
Regimul de detenţie
Istoricii au identificat câteva zeci de unităţi şi colonii de muncă, în jur de o sută. Marea majoritate erau plasate în estul României, în actualele judeţe Constanţa, Brăila, Tulcea şi Călăraşi. Unele dintre cele mai cunoscute se găseau la Canal (Poarta Albă, Capul Midia, Cernavodă, Saligny, Castelul, Galeş, Peninsula, Noua Culme, Taşaul etc), Balta Brăilei (Periprava, Salcia, Grindu, Giurgeni, Ostrov, Chilia Veche, Florica etc) şi în exploatări miniere (Baia Sprie, Cavnic, Nistru). Colonii de muncă au funcţionat şi pe lângă penitenciarele importante.
Regimul de muncă era extrem de aspru. Internaţii din coloniile de muncă erau folosiţi la muncă brută, cu mijloace rudimentare, în domenii precum construcţii, minerit, agricultură sau amenajarea teritoriului. Normele fixate erau foarte greu sau imposibil de îndeplinit. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii improprii, de cele mai multe ori în barăci insalubre, care nu îi protejau nici de frig, nici de căldură. Mâncarea era puţină şi proastă. Oamenii erau supuşi bătăilor, torturii, violenţelor psihologice şi muncii extenuante. Ei mai aveau de suferit din cauza frigului sau căldurii, a izolării sau supraaglomerării. Ca o regulă, deţinuţii erau deprivaţi de odihnă, apă, mâncare şi medicamente. În toate coloniile, rata mortalităţii era ridicată. Persoanele decedate din cauza regimului de detenţie erau îngropate de obicei în morminte nemarcate sau în gropi comune. Au fost situaţii în care oamenii au fost îngropaţi de vii sau în care cadavrele au fost profanate.
Cui se adresează proiectul
Acest proiect de digitalizare a fost iniţiat şi aprobat de Colegiul C.N.S.A.S., în temeiul Ordonanţei nr. 24/2008, şi realizat cu ajutorul mai multor direcţii din cadrul instituţiei. Proiectul se adresează în egală măsură:
- petenţilor care fac obiectul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora;
- cercetătorilor şi profesorilor în domeniul istoriei comunismului interesaţi de funcţionarea sistemului represiv comunist;
- studenţilor de la facultăţile de istorie, ştiinţe politice, sociologie ş.a., care au de alcătuit lucrări de disertaţie, master sau doctorat;
- tuturor celor interesaţi de istorie recentă şi de funcţionarea sistemului recluzionar comunist.
Dosarele provin din Fondul Documentar al Arhivei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi conţin, în cea mai mare parte, tabele cu decizii sau propuneri de internare în unităţi şi colonii de muncă. Documentele mai cuprind informaţii importante privind cadrul legislativ al măsurilor cu caracter administrativ, rapoarte, statistici, precum şi date despre dislocările de populaţie decise de autorităţile comuniste şi regimul de domiciliu obligatoriu. Publicarea pe site se va face gradual.
Ca instrument de lucru, C.N.S.A.S. pune la dispoziţie un indice al dosarelor conţinând localităţile din care au fost făcute dislocări şi internări în colonii de muncă sau alte informaţii relevante din dosare.
Citarea se va face menţionându-se deţinătorul arhivei, fondul de arhivă, dosarul, volumul şi partea dacă este cazul, fila. De exemplu: Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), Fond Documentar, dosar nr. 55, volum nr. 53, partea a II-a, fila 7.
